Taina Timpului…

Se întâmplă deseori să fiu, involuntar, martora vreunui accident de mașină. Manevre simple ale mașinilor care se sfârșesc cu bubuituri puternice, sperieturi, poliție, smurd, ambulanță. Probabil, uneori, deranjul e mai mare dar totuși, este un accident.

Și mă întreb adesea, cum de, pot fi unii oameni atât de neatenți încât să fie victime ale accidentelor inutile? Cel mai sigur au asigurari rca mult prea bune de-și permit asemenea imprudențe. Pe străzi periculoase, viteza este cea care ruinează deseori vieți. Sunt des martoră a studenților care uită să mai apese pedala numită frână și astfel, calcă în curbe periculoase fără nicio teamă. Poate că este de vina adrenalina, sau interesul pentru viață. Poate doar viteza sau inconștiența. Degeaba sunt atât de multe campanii ce sunt împotriva accidentelor rutiere, dacă, interesul populației pentru acestea este echivalent cu zero.

Dacă ar fi să fac un calcul rca a tuturor mașinilor ce le-am văzut în acest an bușite din cauza neatenției rutiere, aș întrece calcule numeroase. Chiar recomand pentru majoritatea să aveți un broker asigurări bun!

Suntem programați genetic să ținem prioritare lucrurile rele ce ni se întâmplă în viața, iar tot ce e mai frumos și bun, trece automat în plan secund. Când vine vorba de retrăirea evenimentelor, ne aducem aminte mult mai repede de momentele în care am suferit, am plâns, am fost nervoși, dezamăgiți, decât acele clipe în care am zâmbit, iubit, am fost fericiți.

De fiecare dată când încerc să îmi aduc aminte de o anumită zi, perioadă sau chiar un anumit an din viața mea, înainte de toate, în fața ochilor merge filmul momentelor proaste, după, devenind mai dificil să-mi aduc aminte ce m-a făcut și să zâmbesc, nu doar să plâng. Aș fi vrut să fiu singura în această situație, însă, faptele persoanelor din jur îmi dovedesc de multe ori contrariul. Mintea noastră, este capabilă să țină la loc bine ferit mult mai ușor efectele negative asupra vieții noastre, astfel, cel mai probabil, fiind modalitatea ce pare mai ușor de aplicat în vederea propriei noastre apărări. Încercăm să ne ferim de rele prin repetarea imaginilor negative din viața noastră și astfel, uităm că, dincolo de necazuri avem si bucurii. Personal, detest să îmi aduc mereu aminte de momente triste din viața mea.

Toți suntem făcuți din același pământ și aceeași coastă, sau poate, din aceleași maimuțe (totul depinde de familie). Toți suferim și toți iubim. Toți, fără nicio excepție, punem înainte de toate răul și după, învățăm să zâmbim. Uneori, aș vrea să uit măcăr pentru o fracțiune de secundă că eu, cândva am suferit.

Trecuse ani de când povestea ei de dragoste se terminase și în tot acest timp nu-și găsise încă pe altcineva. Nu avea curajul să mai aibe încredere din nou în altcineva. Ceea ce îi făcuse fostul prieten era picătura ce umpluse paharul, necazul ce-i distruse încrederea în bărbați, în sine. Acum, nu era în stare să mai creadă bărbatul pe cuvânt, însă, timpul a învățat-o să se prefacă teribil de bine. Acum, zâmbetul fals era cel mai bun prieten al ei.

Era sfârșitul lunii mai iar ea se plimba în Parcul Central al orașului, singură, pierdută în alte povești. Era în primul an de facultate, era un nou început pentru ea. Oraș nou, facultate, colegi noi. Se simțea deseori singură. Cu foarte mare dificultate reușea să se atașeze de cineva, măcar ca prieteni. Și totuși, nu-și putea lua gândul de la unul dintre colegii ei de facultate. Se gândea la el mai mult decât ar fi vrut, chiar dacă nu avea curajul nici măcar să vorbească cu el. Îl visa, vedea, auzea. Timiditatea sa însă nu o lăsa să facă pasul următor. Privea din umbră cum el ieșea cu multe alte fete. Venită fiind dintr-un oraș mic, nu-și putea imagina pe cineva ca el uitându-se la ea. Stătea la cursuri cât mai aproape de el, în speranța că o va vedea și pe ea cândva.

A făcut acest lucru timp de mai bine de jumătate de an, până când și-a dat seama că ar fi timpul să renunțe și astfel, a început a nu mai veni la cursuri. După doar o săptămână, zâmbetul pe care ea îl îndrăgea atât de mult s-a oprit în dreptul ei.

……….

Unul dintre cele mai imprevizibile lucruri este ziua de mâine, viitorul. Oricât de mult aș încerca să plănuiesc ce voi face în curând, planurile se năruiesc în fața altor planuri, imprevizibile, total neimportante.

De mii de ori am fost nevoită să îmi schimb planurile pe ultima sută de metri și tot de atâtea ori mi-am promis mie însămi că data viitoare nu voi mai plănui nimic. Și iată-mă aici, din nou, pentru a mia oară făcând din nou planuri. Nu mă văd uneori împlinită fără a ști ce îmi ascunde viitorul. Nu-mi place să stau și să privesc și să mă trezesc în întuneric. Nu-mi place să văd doar negru în ziua de mâine, ci, prefer să reușesc să deslușesc chipuri, imagini, acțiuni. Dar ziua de mâine este atât de întunecată, de departe, încât, uneori, doar închid ochii și aștept să mă trezesc știind deja totul.

Trăim sub semnul imprevizibilității și ,de multe ori, din teamă, ajungem să ne facem sute de planuri și planuri de rezervă. Uneori, încerc să renunț la asta și doar să îmi trăiesc momentul. Acestea, sunt acele rare momente în viață, când, totul pare perfect fără planuri. Am să închid ochii și am să uit să-mi mai doresc să știu viitorul, să știu ziua de mâine.

De multe ori, după o zi lungă, obositoare, ajung în Piața Unirii și, la puțina umbra pe care o găsesc sub copaci, mă odihnesc, meditez, privesc oamenii plimbându-se, copii jucându-se, bătrânii hrănind porumbeii și mai ales, câinii alergând după aceștia. De obicei, astfel de lucruri se întâmplă după ora 18,când, răcoarea primăverii pare a fi cel mai bun lucru din acea zi.

Însă, trebuie să spun cu tristețe că toată liniștea centrului orașului începe a se duce ușor la vale, când, în jurul orei 19, încep să apară doi oameni, trecuți de 40 de ani, care, încep să strige în portavoce “Jos Băsescu”. Astfel, ziua mea perfectă se năruie teribil la auzul vorbelor politice, la înjuriile aduse la adresa multor oameni, la poezii infernal de lungi, fără început și fără sfârșit, efectiv, la vorbe aruncate în vânt, de către niște persoane ce au impresia că pot schimba ceva, în doi. Strigând în fața oamenilor despre rușine, despre minciuni, despre voința pe care nu o avem, despre lașitatea noastră de a ne alătura protestului lor. Să auzi timp de o oră cum doi oameni recită ca pe poezie de pe niște foi scrise, rime perfecte, flutură steagul și intrigă lumea spre protest. Doi oameni ce susțin că au autorizație pentru protest, că nu sunt plătiți pentru ceea ce ei fac, însă, au portavoce, două la număr, steag și alt aparat ciudat.

Aș vrea să cred că prin așa ceva se rezolva problema ce există în România la ora actuală, dar acum, când munca unor oameni, dacă totul este adevărat, este degeaba? Nu înțeleg motivul pentru care, doi oameni, normali la cap, ar pierde în fiecare seară timp inutildin viața lor, pentru a face un protest pe care doar ei îl aud? Nu susțin protestele și nici nu am de gând să particip la vreunul, cel puțin, nu prea curând. România, în mod sigur, mai are multă mămăligă de mâncat până ce va crește mare!